In căutarea eului pierdut: Lanțul iubirii

In căutarea eului pierdut: Lanțul iubirii: ...sunt fiu și tată și bunic... sunt za a lanțului iubirii

Pasarea

"A fost odată o pasăre. Împodobită cu o pereche de aripi desăvârșite şi pene strălucitoare, colorate şi minunate. În sfârșit, o vietate creată ca să zboare liberă şi slobodă în cer, să-i bucure pe cei care o zăresc.

Într-o zi, o femeie văzu pasărea şi se îndrăgosti de ea. Îi urmări zborul cu gura căscată de uimire, cu inima bătându-i mai repede, cu ochii strălucindu-i de emoție. Se îndemnă să zboare împreună cu ea şi amândouă călătoriră prin cer într-o armonie desăvârșita. Ea admira, venera, proslăvea pasărea.

Dar îi veni atunci un gând: poate că pasărea voia să cunoască cine ştie ce munți îndepărtați. Şi femeia se simţi înfricoşată. Înfricoşată că nu va mai simţi niciodată acelaşi lucru pentru altă pasăre. Şi se simţi invidioasă, invidioasă pe capacitatea de zbor a păsării.
Şi se simţi singură.

Şi cugetă: „Am să instalez o capcană. Data viitoare când va veni pasărea, ea nu va mai pleca.”

Pasărea, îndrăgostită şi ea, reveni a doua zi, căzu în capcană şi fu închisă în colivie.

Şi ea privea zilnic pasărea. Avea la dispoziţie obiectul pasiunii sale şi-l arăta prietenelor ei, care comentau: „Dar tu eşti cineva care are totul.” Între timp, începu să se producă o ciudată transformare: cum avea pasărea la dispoziție şi nu mai era nevoită să o cucerească, îşi pierdu interesul pentru ea. Pasărea, nemaiputând să-şi dea glas sensului vieții sale, începu să slăbească, pierzându-şi strălucirea, se urâți şi femeia nu-i mai dădea nici o atenţie, mulţumindu-se doar să o hrănească şi să-i cureţe colivia.

Într-o bună zi, pasărea îşi dădu duhul. Femeia fu cuprinsă de o adânca tristeţe şi-şi ducea zilele cu gândul la ea. Nu-şi amintea însă de colivie, îşi aducea aminte doar de ziua când o văzuse pentru prima oară zburând mulţumită printre nori.

Dacă s-ar fi observat pe sine însăşi, ar fi descoperit că ceea ce o emoţiona atât de mult la pasărea aceea era libertatea ei, energia aripilor ei în mişcare, nu trupul ei fizic.

Fără pasăre, şi viaţa ei îşi pierdu sensul şi moartea veni să-i bată la uşă. „De ce ai venit?”, o întrebă ea pe moarte.

„Pentru ca tu să poți zbura iarăși cu pasărea în cer”, răspunse moartea. „Dacă ai fi lăsat-o să plece şi să se întoarcă nestânjenita, ai fi iubit-o şi admirat-o şi mai mult; acum însă ai nevoie de mine ca să o reîntâlnești.”

Iata, o metafora a iubirii. Cautam toată viata dragostea și atunci când o găsim ne străduim sa o cucerim. Apoi un timp, ne bucuram de ea si nu știm cum sa o păstram mai bine. Impunem limite si norme care trebuiesc respectate fără a tine cont prea mult de părerile celuilalt si încet, încet ajungem sa-i îngrădim libertatea. Cum nu mai avem nimic de cucerit ne pierdem interesul si poate cautam altceva mai nou,mai deosebit. Apare indiferenta care ucide dragostea si abia după ce o pierdem realizam importanta ei. Trăim cu gândul la ce a fost si la cum ar fi trebuit sa se termine...Fiecare dintre noi a avut măcar o data în viata o pasare închisa într-o colivie...