Cel mai bine...

        Cel mai bine e sa-ti pui gândul într-o cutie pe care mai apoi sa o închizi ermetic si sa spui "Doamne, pune pecete buzelor mele"!
Cel mai bine e sa-ti trimiți lacrima într-un nor sperând ca acesta, transformat în ploaie, ar mai putea spală răutatea unora...
Cel mai bine e sa alegi dintre cuvinte, unele care sa nu fie prea ascuțite dar care sa fie sincere si obiective...
Cel mai bine e sa ierți si sa uiți dar sa pui zid între tine si cei care au "aruncat" în tine cu de toate...Daca nu te protejezi tu, atunci cine?
Cel mai bine e sa mergi pe drumul tau fara sa te mai oprești atât în dreptul fiecăruia, căci orice oprire înseamna timp pierdut din viata ta. Sa-ti urmezi instinctul si sa-ti păstrezi verticalitatea...
Cel mai greu e sa spui NU atunci când cei din jurul tau erau obișnuiți sa audă doar DA...
La sfârșit, în fata lui Dumnezeu va sta doar sufletul tau...EL îl va tine în palma si-i va privi îndelung fiecare pata, fiecare rana...

O alta despartire

              Când prietenii pleacă de lângă tine, rămâne un gol pe care știi sigur ca nu-l vei mai putea umple căci fiecare persoana e unica în felul sau si ceea ce aduce în viata ta este diferit de ceea ce au lăsat alții. Cred ca întâlnim anumiți oameni pentru ca avem ceva de învățat de la ei sau noi le putem oferi ceva ce lor le lipsește. Si oricât de pregătit ai fi pentru viata despărțirile de cei dragi sunt întotdeauna dureroase chiar daca sunt însoțite de promisiunea ca nimic nu se va schimba. În adâncul sufletului știi ca va fi greu sa nu mai poți privi în ochi persoana care ani la rând ti-a fost alături …Dar rămân amintirile, întâmplările petrecute împreuna, gesturile, faptele cuvintele… Până la urma viata e un puzzle cu amintiri fericite sau mai putin fericite…

Cafeaua nu va mai avea aceeași aroma fara ea…

„În fiecare dimineaţă, un nou venit.
O bucurie, o întristare, o josnicie,
O priză de conştiintţă trecătoare, toate apar
Precum un oaspete neaşteptat.

Întâmpină-i şi bucura-i pe toţi!
Chiar dacă sunt un grup de regrete,
Ce-ţi zguduie violent casa golită de mobilă.
Totuşi, tratează onorabil fiecare oaspete.
El te poate conduce spre o nouă încântare.
Gândul întunecat, ruşinea, răutatea,
Întâmpină-le la uşă râzând,
Şi invită-le înăuntru.

Fii recunoscător oricărui oaspete ce vine,
Căci fiecare a fost trimis
Ca un ghid de dincolo.”

Rumi- Casa de oaspeti

LA VALERIANA

LA VALERIANA

Doar o poveste - continuare

                                                                                     
                                                                                                   CAPITOLUL II

Am rămas cu V căci nu știam ce altceva sa fac... 

Poate de vina a fost și educația primita, aceea de a rămâne fidela celui în bratele căruia m-am abandonat. Au urmat alte nopți, intuiția unei greșeli, o despărțire de câteva zile, așteptarea lui si mai târziu începutul singurătății în doi. In adâncul sufletului, simțeam ca nu era cea mai buna opțiune dar am sperat ca poate ma înșel si m-am resemnat cu gândul ca el ma va acompania pe drumul vieții. Odată cu trecerea timpului am învățat sa-l iubesc si sa-l accept asa cum este. Eu am fost cea care i-am spus sa ne căsătorim pentru ca pe vremea aceea, lumea era orbita de prejudecăți si accepta greu o relație nelegalizata. Nu mi s-a împlinit visul fiecărei fete de a fi mireasa pentru ca nici de data asta părintii nu au fost de acord dar nu i-am mai ascultat.Am făcut o cununie civila doar cu câțiva prieteni si una religioasa (doi ani mai târziu) doar cu nașii. 

Prima palma am primit-o în primul an de căsnicie. A fost un soc dar m-am gândit ca e doar o greșeală, un accident. Din păcate au urmat și altele....Aveam doar 22 de ani. Tot atunci am fost numita șefă de secție (cea mai tânără din istoria instituției în care lucram) funcție pe care am păstrat-o atât cât a durat căsnicia mea și care m-a ajutat mult pe parcurs căci am reușit sa trec peste toate dedicându-ma profesiei. In aceeași perioada am făcut și primul avort. Nu ma simțeam pregătită sa fiu mama si-n plus nu aveam o casa,o masa, nimic. Am crezut ca nu am ce sa-i ofer, am crezut ca fără toate astea nu poți creste un copil.

Apoi m-am îmbolnăvit de o boala profesionala si-n aproape doua luni cât am stat internata nu a venit decât o singura data sa ma vadă. Era prea ocupat cu distracțiile...La câteva luni după ce m-am întors acasă, am rămas pentru a doua oara însărcinata. Din păcate nici de data asta n-am putut păstra copilul pentru ca medicii nu mi-au dat voie. Tratamentul pe care-l luam îi putea cauza malformații micuțului. Nu aveam de unde sa știu atunci ca voi plânge nopți la rând, rugându-ma la Dumnezeu sa-mi mai dea o șansă. N-am mai rămas însărcinata... Am făcut tratamente, fără nici un rezultat. El a refuzat constant sa se supună la vreun control si-n plus relația noastră intima a fost atât de rece de-a lungul timpului încât la un moment dat a ajuns inexistenta.

Am fost bătută, umilita,disprețuită si mai ales singura, nopți și zile în sir. De ce ? Nici astăzi nu găsesc o explicație. Știu ca nu sunt femeia perfecta dar mai știu ca m-am străduit sa fiu corecta fata de el si fata de mine însămi, ca am încercat sa-i ofer dragostea mea si sa fim o familie. Până și din punct de vedere material, pe toate le-am făcut singura și uneori cu ajutorul mamei pentru ca el a avut perioade lungi în care nu a lucrat ( nu se putea adapta).

În ultimul timp trăiam într-o teama aproape permanenta. Ma cuprindea panica ori de câte ori întârzia în oraș căci știam ca va veni băut și atunci, orice as fi făcut, orice as fi spus nu era bine...trebuia sa fiu pedepsita. Învățasem sa accept loviturile fără sa mai reacționez în vreun fel, fără sa plâng, fără sa tip, fără sa ma apar de parca as fi fost un zid de piatra. Uitasem sa mai zâmbesc. Trăiam într-o crispare continua și ma refugiam tot mai mult în munca. O vreme asta a fost singura mea mulțumire dar apoi n-a mai fost de ajuns. 

Asa s-au scurs 15 ani si-n tot acest timp, n-am spus nimic la nimeni, nu 

m-am plâns nimănui iar tăcerea asta prelungita m-a adus la un prag de depresie. Trei luni la rând, m-am tot trezit nopțile plângând, fără sa mai pot adormi. Somnul meu era de cite 3-4 ore. Unul din doctorii cu care lucram m-a întrebat într-o zi ce se întâmplă cu mine și fără sa ceara prea multe explicații mi-a propus sa fac un tratament. Am acceptat conștientizând ca nu mai pot continua astfel, ca e periculos si ca ma autodistrug.

15 ani,o viata de om...iluzia dragostei,căsnicie la început cu speranța ca iubirea poate rezolva orice,apoi dezamăgirea,singurătate,lipsa de comunicare,lacrimi,certuri,câte un gest drăguț uneori care nu mai poate rezolva nimic si aceasta amânare"vorbim mâine"iar acest mâine nu mai vine niciodată...Apare obișnuinta și rămâne doar ea distrugând tot ce mai era bun.Poate tot din obișnuintă sau din lașitate am trăit lângă un om care în ultimii 5 ani n-a făcut un gest de mângâiere,nu m-a atins decât cu câte o palma uneori,nu m-a iubit,cred ca nici nu m-a urât ci doar i-am fost indiferenta.Eram acolo în casa,proprietatea lui,femeia lângă care putea sa meargă cu capul sus în fata celorlalți..Unde am greșit eu, ce anume n-am știut sa fac?Am dăruit prea mult și am cerut prea putin? Am încetat de mult sa mai fiu eu cea adevarat ,m-am transformat ca sa-i fiu lui pe plac și poate aici am greșit cel mai mult...Suferința apare atunci când așteptam ca ceilalți sa ne iubească în felul dorit de noi si nu asa cum ar trebui sa se manifeste iubirea-liber,nestăpânit,călăuzindu-ne cu forța ei,împiedicându-ne sa ne oprim...Adevarul este ca după 15 ani nu ma cunoștea deloc,nu știa cum sunt și de aceea nu știa nici ce-mi doresc.Ca sa ma înțeleagă ar fi trebuit sa meargă cu sufletul deschis pe drumuri pe care doar eu am mers,sa simtă anumite momente asa cum le-am simțit eu,sa asculte cuvintele pe care nu le-am spus niciodată cu voce tare.A ucis tot ce aveam mai frumos,am uitat sa mai trăiesc,sa mai iubesc. Daca au fost momente petrecute împreună de care sa-mi amintesc cu plăcere? Nu. Tot ce începea frumos, se termina urât .Si pâna la urma am hotărât sa plec.

Am lăsat totul în urma (trecutul, persoanele dragi) încercând cu disperare sa îngrop amintirile si motivele ce m-au determinat sa aleg un alt drum. Am ales depărtarea si am plecat într-o alta tara, fara sa am nimic stabilit dinainte acolo, un contract de munca sau altceva ci doar o casa unde sa stau, la verii mei. Cineva mi-a spus ca ma admira pentru curajul de a pleca asa. Eu nu l-as numi curaj ci mai curând lașitate pentru ca pur si simplu am fugit, sau nebunie..

De multe ori am fost măcinata de îndoieli căutând răspunsuri pe care nu le găseam nicăieri ce ma determinau sa ma gândesc la o posibila întoarcere. As fi vrut ca cineva sa-mi spună : "mergi mai departe, continua acest drum căci într-o zi vei găsi o fărâma de fericire" sau " oprește-te căci totul e în zadar; nimic din ceea ce faci sau vei face nu-ti va aduce bucurie."

Uneori erau clipe în care ma întrebam daca am procedat bine si apoi îmi apăreau ca niște clișee momentele de umilință, de agresivitate, de dispreț, si ma gândeam ca nu trebuie sa-l găsești vinovat pe celalalt pentru situația în care te afli si nu trebuie sa te crezi mai bun. Tot ce trăiești meriți iar daca suferi prin acceptare, atunci suferi din prostie. E foarte dureros când se sfârșește ceva dar sunt momente când trebuie sa ai curajul de a înfrunta o mare durere pentru a le evita pe cele mici si trenante care te mănâncă încetul cu încetul.

CAPITOLUL III

La început m-am simțit singura si dezorientata. Ca atunci când ii redai libertatea cuiva după o perioada lunga de detenție si nu știe ce sa faca cu ea.A trebuit sa ma adaptez la alte condiții de viata, sa ma obișnuiesc sa vorbesc o alta limba si de multe ori ma simțeam neputincioasa pentru ca nu puteam exprima tot ceea ce gândeam. Trei luni m-au ținut verii mei fara sa-mi ceara nimic în schimb timp în care am învățat, am dat examen si m-am angajat într-un azil de bătrâni.

Nu mi-a fost ușor. Dorul de familia si de prieteni a fost cel mai chinuitor dar pâna l-a urma a trebuit sa ma obișnuiesc. Am văzut multe locuri frumoase ce mi-au ramas in suflet. Florența este un oras minunat(acolo am locuit) unde nu ai cum sa te plictisești pentru ca ai multe de văzut si de explorat: muzeul Prato, galeriile Uffizi, grădinile regale etc. Apoi am fost in Milano si Genova ce m-a impresionat prin peisajul mirific. Un oras în care munții se ridica semeți direct din mare, cu case construite pe bucăți de stânca, suspendate parca in aer.

Asa am început un alt drum, vizitând toate astea cu N (îl știam de mai bine de 2 ani dar nu ne văzusem niciodată) care a venit de 3 ori in Italia. Prima întâlnire, în gara din Milano, a fost ca între doi copii timizi, ce se priveau pe furiș si nu aveau curajul sa se tina de mâna. A doua si a treia au fost în Florența de unde am plecat în călătorii pe care nu le voi uita niciodată.

Apoi a trebuit sa iau o alta hotărâre ( în sfârșit una buna?!) si l-am urmat pe N într-un alt loc, mai îndepărtat. Alta viata, alta cultura, alta gândire, alta limba . Între timp, încercam sa uit un trecut care ma urmarea, ma durea si-mi dădea coșmaruri. V nu se putea obișnui cu despărțirea chiar daca el a fost cel ce de multe ori înainte, mi-a cerut divorțul. Acum era altceva...... Prea orgolios, nu putea accepta ca eu am fost cea care l-a părăsit si se simțea umilit fata de prietenii ce întotdeauna au contat mai mult decât mine.A fost un mare egoist care nu m-a iubit nici macar o secunda căci atunci când iubești "ai curajul de ai dărui celuilalt toată libertatea de care are nevoie, chiar si aceea de a pleca" daca vezi ca e nefericit lângă tine.

Sunt aici de ceva timp. Acum, privind în urma, nu mai vad totul ca pe o drama ci ca pe ceva ce trebuia sa se întâmple. Am parcurs un drum lung si anevoios dar cred ca în sfârșit, viata mea a intrat pe un făgaș normal. N este exact opusul lui V, un om blând ce e alături de mine în permanenta si cu care pot discuta orice. Nu știu daca-l iubesc. Nu cred ca mai pot iubi din păcate si-mi pare rău ca celui care merita nu-i pot dărui tot sufletul meu. A avut grija altcineva înaintea lui, sa ucidă tot ce aveam mai bun în mine si sa ma lase secătuită de toate sentimentele frumoase. Dar ii sunt recunoscătoare pentru ca ma accepta asa cum sunt, pentru ca m-a învățat sa zimbesc iară si pentru ca mi-a redat încrederea în mine însămi. Il prețuiesc pentru afecțiunea cu care ma înconjoară si oaza de liniște ce a adus-o in viata mea. Apoi nu voi putea niciodată sa-i multumesc îndeajuns pentru neasemuitul dar pe care mi l-a făcut : copilul meu....minunea mea de fiecare zi.

Mult timp a fost doar un vis, o speranța care pâna la urma a murit, o lacrima nesfârșită pe un obraz obosit de nopțile nedormite în care încercam sa mi-l imaginez. Odata, când somnul nu mai venea, mi-a apărut în fata, cu obrajii bucălați, cu ochii mari si negri. L-am luat în brate si l-am strâns la piept, întrebându-ma de ce privirea lui nu era albastra.De unde puteam sa știu atunci ca va veni pe lume într-un alt timp si spațiu? De unde puteam sa știu atunci, ca va trebui sa schimb totul, sa las în urma viata trăita si sa încep alta diferita pentru ca el sa apara ca o minune? Poate ca Dumnezeu, în marea sa bunătate, s-a hotărât sa-mi dea în sfârșit, un răspuns la întrebarea care m-a chinuit atâția ani: "de ce nu pot fi si eu ca toate femeile? de ce nu pot fi mama?" sau poate mi l-a dăruit ca o recompensa pentru toate renunțările într-un moment in care nu ma mai așteptam ca un vis sa fie împlinit.

Mult timp după ce l-am născut, îl priveam si nu-mi venea sa cred ca e al meu. Parca si acum când îl aud strigând "mama", când îmi mângâie obrajii înainte de culcare cu minutele lui mici, când îmi spune "te iubesc tare, tare" tot mi se pare incredibil. El e bucuria mea de fiecare zi, sensul meu de a trai...

"Mama, mama, vino lângă mine!" Miruna s-a grăbit spre micuțul ce o aștepta cu bratele întinse.

Aceasta e in linii generale povestea ei. Nu mai așteaptă nimic altceva. Stie cam ce va fi mâine sau poimâine, daca nu va interveni neprevazutul, știe ca pe drumul acesta va merge pâna la sfârșit. Nu mai are nici cum, nici când, si nici dorința de a mai schimba ceva. Nici macar aceea de a se căsători a doua oara, chiar daca N ii propune aproape in fiecare zi, deși l-a avertizat de la început ca asta nu se va întâmpla niciodată. Se roagă doar, la Dumnezeu, sa-i dea sănătate ca sa-si poată creste copilul pâna va deveni un om stăpân pe picioarele sale. Atât...

Doar o poveste....

  Miruna asculta chemarea trecutului.O vreme a încercat sa-l uite ca și cum ar fi șters cu buretele de pe o tabla, o poveste scrisa cu creta dar literele erau adânc încrustate în sufletul ei și uneori încercau sa iasă la suprafața, răzlețe: C,V,N...ca și cum o mâna nevăzută ar fi apăsat clapele unui pian. Acum știe ca a sosit momentul,ca nu le mai poate opri, ca povestea trebuie spusa atât pentru ea cât si pentru cel ce e aici sa o asculte.

"Totul a început cu mult timp în urma când am făcut primul pas spre maturitate și prima mare greșeală ce mi-a marcat viitorul. Daca ma gândesc bine, cred ca toată fericirea vieții mele s-a concentrat în cei aproape doi ani cât am fost împreună, ca el a fost pentru mine,începutul și sfârșitul. Nimic din ce a urmat după aceea nu a mai avut sens si tot ce am încercat sa construiesc s-a prăbușit ca un castel de nisip peste care trec valurile marii.

       Se spune ca Dumnezeu îți dăruiește o singura șansă în viata pentru a fi fericit. Daca nu știi sa o recunoști, dacă treci pe lângă ea, alegi drumuri cărora nu le mai vezi niciodată sfârșitul si rătăcești cautând disperat ceea ce-ai pierdut cândva.

     Pe C l-am cunoscut când încă mai eram o copila naiva. Până atunci, nu avusesem un prieten adevarat ci doar câteva flirturi nevinovate si neinteresante. Eram timida si mult prea sensibila, o romantica incurabila care trăia în lumea cărților și care visa la dragostea perfecta. O copila cu principii morale adânc înrădăcinate în suflet, parte pentru ca proveneam dintr-o familie cu frica de Dumnezeu, parte pentru ca din toate romanele citite am ales personajul pozitiv si l-am reconstruit ca sa ma reprezinte pe mine. Băieții nu-și doreau lângă ei o persoana visătoare, trista si tăcută, ci una cu care sa se poată distra, extrovertita și fără prea multe complexe. Nu aveau timp de discuții filozofice și nici nu erau dispuși sa cunoască profunzimea unui suflet chinuit de temeri si incertitudini. Eram conștientă de asta dar nu vroiam sa las pe nimeni sa simplifice lumea din mine si nici nu vroiam sa pretind ca sunt altcineva doar pentru a obține o privire sau un zâmbet în plus. Pe atunci ma mulțumeam doar cu visele și așteptam ca ele sa se împlinească. Si iată ca într-o zi, când speram mai putin, unul din ele a început sa prindă contur.

    Terminasem liceul si îmi făceam stagiul în Spitalul Județean dispusa sa învăț cit mai multe pentru ca îmi plăcea profesia pe care mi-o alesesem. Într-un salon era internat cu lombosciatica, un băiat brunet, slăbuț cu ochi de culoare nedefinita, care pleca seara si se întorcea dimineața, lucru ce ma intriga. Mai apoi am aflat ca mama lui lucra acolo si de aceea putea sa meargă noaptea acasă. Ceva m-a atras la el din prima clipa în care l-am văzut. Nici acum nu știu ce anume: poate tristețea din priviri, poate aerul misterios în care părea învăluit sau poate...pur și simplu a fost dragoste la prima vedere. Din când în când mai schimbam câteva cuvinte dar nu-mi făceam prea multe speranțe. Pe el îl vedeam destul de distant iar eu nu eram genul care sa facă primul pas,  din timiditate dar si din prea mult orgoliu. Apoi eram obișnuită sa fiu doar cea care privește de la distanta, sa analizez, sa-mi imaginez dar niciodată sa acționez. Insa  de data asta lucrurile au ieșit din șablonul lor normal pentru ca (numai știu cum si de ce), m-a invitat la majoratul sau iar eu am spus "da" bucuroasa ca totuși ma pot afla printre invitați. In noaptea aceea am vorbit mai mult, am ascultat muzica, poate am si dansat(?), am încercat sa ne cunoaștem. Spre dimineață am plecat fără a avea certitudinea ca îl voi revedea dar schimbând totuși numere de telefon.. Si  m-a sunat. Au urmat întâlniri la câte o cafea cu discuții contradictorii uneori, cu destăinuiri din partea  lui (abia își revenise putin după o mare decepție). 

    Asa a început povestea mea de dragoste atât de mult visata, unica si irepetabila. Au trecut prea multi  ani de atunci....Daca-mi mai amintesc? Poate nu toate amănuntele dar n-am uitat si nu voi uita niciodată cât de mult ne-am iubit, tot ce ne-am dăruit unul altuia, tot ce-am împărtășit. Cum as putea uita? La început nu-l cunoșteam decât ca pe un izvor al propriilor mele gânduri,pentru ca mai târziu sa înțeleg ca îl știam de o veșnicie, ca a fost în permanenta în sufletul meu,ca ma identificam cu el în fiecare clipa.Cu aceleași mâini îmbrățișam amândoi lumea,cu același râs ne bucuram de fericire,cu aceleași lacrimi striveam intre dinți nedumeririle și îndoielile.

         Ne obișnuisem sa gonim nopțile,de cite ori ne întâlneam,străduindu-ne sa construim o lume a noastră în care sa ne regăsim când avem nevoie unul de altul si apoi,de fiecare data sa trăim durerea unei alte despărțiri,sa ne întoarcem fiecare în realitate adormind iubirea o dată cu noi.Dar eu,îl luam în somnul meu spunându-i mereu:"mi-a fost asa de dor!".Diminețile îl chemam pentru mine,sa-mi fie alături în tot ceea ce făceam,sa-mi fie povață și sprijin,alint si mângâiere.Ziua,îl cautam pretutindeni.....În cântec, în poezie,în slova măruntă a cărților,în adierea vântului,în albul zăpezilor si îl găseam mereu așteptându-ma sa revin în bratele sale.Era gândul meu tainic,lumea mea lăuntrica,dragostea mea măreață, suflet din sufletul meu,lacrima din lacrima mea,zâmbet din zâmbetul meu.

         Cum as putea sa uit plimbările prin locuri neumblate încă, mâna-n mâna, gând în gând, "excursiile" în orașele din țară, toate tertipurile la care recurgeam ca sa putem fi cât mai mult împreună si toate planurile de viitor pe care ni le făceam? Visam sa fim studenți, eu la medicina si el la biologie, sa avem multi copii, sa ne completam si sa ne susținem unul pe altul, sa fim fericiți,sa ne construim universul nostru prin puterea gândurilor si înțelegerea nevoii de libertate a celuilalt, sa îmbătrânim împreună,sa mergem spre eternitate mâna-n mâna. Ne tachinam unul pe altul, ne certam doar pentru a ne împăca, ne despărțeam plângând,și ne regăseam cu același dor imens de parca ar fi trecut ani de când ne văzusem ultima data.

      Cum as putea uita cel mai frumos concediu din viata mea petrecut într-un camping pe malul marii? Ne plimbam ziua pe nisipul fierbinte și ne scăldam în valurile marii, ne pierdeam nopțile prin discoteci dansând iubirea într-un ritm amețitor,  ne bucuram de viata sub privirea surâzătoare a soarelui si a celor din jur. Îl mai am și acum în imagine alergând cu mine în spate pe plaja, în căutarea unui tomberon în care sa ma depoziteze si nu pot uita chipul sau uimit dintr-o dimineață însorită când întorcându-se din oraș cu o plasa de piersici (vroia sa-mi facă o surpriza) m-a găsit în fata cortului mâncând din una cu pofta căci altcineva, un străin trecuse mai înainte pe acolo si fără sa spună un cuvânt mi-a dăruit una. Felurile în care-mi vorbea, în care ma privea, în care ma atingea erau moduri distincte de a ma iubi. A fost o vacanta de vis și nimic nu va putea șterge aceasta amintire.

Apoi ne-am întors la realitatea de zi cu zi iar eu am reînceput interminabilele discuții cu familia mea care nu era de acord cu aceasta relație din diverse motive pe care nu mai are rost sa le enumăr acum. Ar fi trebuit sa înțeleagă dar din păcate nu știau ca ceea ce ne lega pe noi doi era mai mult decât o iubire trecătoare pe care o poți trai azi si uita mâine. Peste ani, cumnatul meu (căci locuiam la sora mea mai mare si la ei m-am referit când am spus "familie"), m-a întrebat dacă am vreun regret si i-am răspuns ca singurul mare regret pe care-l am este ca nu am rămas alături de prima dragoste. Apoi m-a întrebat de ce si i-am spus ca principalii vinovați au fost ei cu principiile lor si felul eronat de a vedea lucrurile. A zis ca nu-si mai amintește si asta m-a durut mai mult decât dacă ar fi susținut în continuare ca asa a fost bine și corect pentru ca "ceea ce nu-și mai amintea", a schimbat definitiv cursul vieții mele și cred ca în momentul acela, o clipa, l-am urât.

   Dar sa revenim la poveste....Dupa terminarea stagiului a trebuit sa merg acolo unde aveam repartiția, adică într-un spital aflat la vreo 3-4 km de casa părintească. Trebuie sa recunosc ca despărțirea aceea și distanta m-au influențat destul de mult. Au urmat întâlniri aproape dureroase la fiecare sfârșit de săptămâna, scrisori de dragoste( pe care le mai păstrez si acum) si lungi discuții la telefon. În tot acest timp, mama începuse si ea sa-mi spună zi de zi ceea ce-mi spuseseră ceilalți până atunci, ba mai mult începuse sa-mi caute pretendenți care pe mine nu ma interesau, de parca i-ar fi fost teama ca voi rămâne nemăritata.. Dar de la o vreme, am obosit sa mai lupt, sa-mi mai apar dragostea. El nu mai era permanent lângă mine sa ma incurajeze, sa ma ajute sa trec peste toate. Lasa și oarba ce-am fost....!!!! Poate dragostea mea nu a fost îndeajuns de puternica....

   Într-o noapte, când eram la servici schimbul trei, cineva a bătut la ușa cabinetului. Am deschis, si-n prag stătea C cu un pachet de prăjituri într-o mâna si parca, un aparat de ascultat muzica în cealaltă. L-am întrebat cu ce a ajuns până acolo la ora aia? Mi-a răspuns ca o parte din drum  cu o ocazie si apoi pe jos. Venise sa ma vadă si sa înțeleagă. Presimțea ca ceva se întâmpla ca nu mai era totul cum a fost si din păcate presimțirile lui s-au adeverit căci după o vreme eu am hotărât ca povestea noastră trebuie sa înceteze. O hotărâre (cea mai proasta de până atunci si de atunci încoace) pe care am vrut cu orice preț sa o duc la bun sfârșit. De ce?

Sunt greu de crezut si de înțeles motivele dar asa am gândit la momentul respectiv. Am încercat sa fac abstracție de sentimente si sa las doar rațiunea sa-și spună cuvântul. M-am gândit ca viitorul meu ar putea fi altfel si a fost...dar nu asa cum mi-l imaginasem eu...

     A plecat fără sa spună un cuvânt atunci, dar a revenit de multe ori prin telefon, cerându-mi sa ma mai gândesc, iar eu chiar dacă am plâns, chiar dacă am suferit, chiar dacă o parte din mine îmi spunea ca nu e bine ce fac, m-am înverșunat sa-mi demonstrez mie însumi ca pot sa duc la îndeplinire ceea ce mi-am propus indiferent cât m-ar costa pe moment. Nu știam ca plata se va prelungi pentru vecie. A fost ca și cum m-as fi supus la un test dur (o mare prostie si-n același timp o mare lașitate)

   Dupa un timp am mers  sa dau examen la o facultate privata. Încă mai vorbeam la telefon si printre altele i-am spus ce aveam de gând sa fac, iar el mi-a cerut amanunte (când si cum). În tren a apărut lângă mine din senin. Orașul era supraaglomerat asa ca n-am găsit camera la nici un hotel si-n final am închiriat una la un particular. În noaptea aceea am dormit unul lângă altul neavând curajul nici măcar de a ne spune prea multe. A doua zi m-am prezentat la examen si apoi m-am îndreptat spre gara, hotărâtă sa ma întorc acasă. M-a rugat cu disperare sa mai rămân dar n-am vrut. În gara, o aglomerație greu de imaginat (era perioada examenelor). Eu am rămas lângă tren iar el s-a dus sa cumpere bilete, de fapt sa încerce pentru ca erau niște cozi imense.

Apoi s-a întâmplat inexplicabilul: când locomotiva a dat semnalul de plecare, eu fără sa gândesc, fără sa știu de ce nici măcar astăzi, dintr-un impuls necontrolat, de parca ar fi fost ultimul tren spre casa, am urcat. Când am realizat ce făcusem, când l-am văzut rămas pe peronul aproape pustiu  privind uimit, am vrut sa cobor dar era prea târziu...nu mai puteam face un pas. Peste ani am visat ca m-am întors în timp la momentul acela iar în vis am reușit sa cobor si sa alerg în bratele lui însa imediat mi-am dat seama,ca din păcate asa ceva nu e posibil, ca nu-mi pot relua viata de acolo de unde am greșit si m-am trezit plângând, disperata si neputincioasa  conștientă ca totul e pierdut.

     Destin? Poate...Cine mai știe? Probabil asa trebuia sa se întâmple...

    A fost o dragoste pura si nevinovata, căci s-a consumat fără relații intime chiar dacă am dormit nopți întregi goi si strâns îmbrățișați, chiar dacă ne cunoșteam unul altuia si cea mai mica imperfecțiune a trupului, o dragoste  trăită  cu toată puterea si inocenta adolescentei.

    Daca l-am iubit? Poate nu i-am spus niciodată "te iubesc azi mai mult ca ieri si mai putin ca mâine", poate am considerat ca "te iubesc" era prea simplu si prea putin, dar l-am dorit ca bărbat, l-am respectat si admirat ca om, l-am înțeles ca o prietena... Oare asta n-o fi însemnând iubire?

     Apoi? Ce a urmat apoi? Un an de zile am plâns dorul ce părea ca e nemărginit si i-am scris scrisori de dragoste niciodată trimise, închise pe vecie intre coperțile caietului meu cu gânduri ascunse. Iata doua dintre ele:

  "Poate ne-am întâlnit cândva în copilărie....

Tu,ești băiatul cuminte,tăcut,atent la tot ce se întâmplă-n jur dorind sa afli sensul vieții,sa cauți si sa găsești răspunsuri.

Eu sunt fetita zburdalnica,mereu pusa pe șotii,inocenta,neatinsa încă de aripa tristeții. Cutreier pădurile,ma catar prin copaci,explorez locuri necunoscute,sunt într-o veșnică mișcare.

Tu stai cu mâinile sub cap si privești visător albastrul cerului,dai nume formelor ciudate ale norilor,vrei sa pătrunzi tainele universului....

Fiecare din noi e o jumătate a aceluiași întreg.....

Ne-am cunoscut si ne-am iubit în adolescenta....

Eu,romantica  și visătoare,iubesc cărțile,muzica,poezia pentru ca în ele ma regăsesc de nenumărate ori,cu ele-mi hrănesc mintea si sufletul,cu ele îmi trăiesc visele si fanteziile.Am lumea mea în care ma retrag când nu mai vreau sa vad realitatea.Doresc dragostea dar nu am suficient curaj sa ma apropii de ea...

Tu,la fel de romantic,cu aceleași vise închise în suflet, ma dorești pe mine cu aceeași intensitate cu care vrei sa trăiești. Si tu te retragi uneori într-o lume a ta si continui sa cauți răspunsuri la aceleași întrebări.

Fiecare din noi e o jumătate a aceluiași întreg...

As fi vrut sa ne regăsim la maturitate iar drumul de la adolescenta până acolo  sa-l parcurgem împreuna.

Fiecare din noi e o jumătate a aceluiași întreg....Ne-am cautat o viata,sau poate mai multe vieți,ne-am regăsit într-un târziu ...si apoi ne-am despărțit iar. Oare vom continua sa ne cautam la nesfârșit?"

  "As fi vrut sa fi fost cu tine când te-ai născut,sa te iubesc de la primul zâmbet,de la primul cuvânt. Primul pas pe care-l faci,sa-l faci spre mine,primul fior al iubirii pe care-l simți sa fie al meu,prima poezie de dragoste sa o citim împreună,primul dans sa-l dansam amândoi si prima noapte de dorință a ta,sa fie a mea...

As fi vrut sa pot merge prin toate locurile în care ai trăit tu,sa caut urma pașilor tai,sa descopăr câte o fărâma din tine în fiecare lucru pe care l-ai atins si sa te reconstruiesc apoi din frânturi de imagini,din fragmente de vise,din atâtea cuvinte spuse,din sentimente curate,din zi si din noapte,din magia clipelor trăite,din iubire si speranță....Deja regret timpul pierdut fără tine."

Nu ieșeam decât foarte rar din casa, doar uneori cu colegele, la o cafea. Încă nu învățasem cum sa trăiesc fără el si tot ce făceam, făceam mecanic cu nepăsarea celei care știe ca mâine nu-i va aduce nimic nou si ca a pierdut un tren care nu va mai trece niciodată prin aceeași gara. El a fost cel mai frumos dar pe care-l primisem până atunci de la viata si regret ca nu l-am putut păstra. Poate n-am știut cum, nu m-am străduit îndeajuns, sau poate a trebuit doar sa-l am, sa ma bucur de el un timp pentru ca apoi sa-l pierd si sa trăiesc dorindu-l....

Dupa aproape doi ani am îndrăznit sa merg într-o discoteca unde l-am cunoscut pe V. Ne întâlneam întâmplător (cel putin asa afirma), și încet, încet am ajuns sa avem o relație. Nu-l iubeam și nu cred ca ma iubea, dar într-o noapte, într-un moment de totala indiferenta pentru toate, dintr-un soi de plictiseala de a mai fi eu cea corecta, am renunțat la principiile de până atunci si am început lungul drum al temerilor si îndoielilor. C a mai venit încă o data dar era deja prea târziu sau  asa am crezut atunci... Cum sa-i fi spus " te-am dezamăgit, te-am înșelat, te-am rănit dar iartă-ma, primește-ma iar în viata ta și păstrează-ma acolo pentru totdeauna"? M-ar fi iertat? Ar mai fi fost totul la fel ca înainte? N-am avut curajul asta și l-am lăsat (pentru a cita oara?) sa plece. De atunci l-am mai văzut doar o singura data pe strada. Nu ne-am adresat nici un cuvânt. Am trecut doar unul pe lângă altul în tăcere.  Îmi amintesc, ca-n una dintre discuțiile noastre despre viitor, a spus ca, de ne vom desparți și ne vom reîntâlni peste ani nu va putea trece pe lângă mine ca pe lângă o străina. Si totuși asa s-a întâmplat...Asta a fost tot. Mai sper și acum ca poate într-o alta viata, ne vom regăsi și vom continua ceea ce-am început cândva.