Doar o poveste....

  Miruna asculta chemarea trecutului.O vreme a încercat sa-l uite ca și cum ar fi șters cu buretele de pe o tabla, o poveste scrisa cu creta dar literele erau adânc încrustate în sufletul ei și uneori încercau sa iasă la suprafața, răzlețe: C,V,N...ca și cum o mâna nevăzută ar fi apăsat clapele unui pian. Acum știe ca a sosit momentul,ca nu le mai poate opri, ca povestea trebuie spusa atât pentru ea cât si pentru cel ce e aici sa o asculte.

"Totul a început cu mult timp în urma când am făcut primul pas spre maturitate și prima mare greșeală ce mi-a marcat viitorul. Daca ma gândesc bine, cred ca toată fericirea vieții mele s-a concentrat în cei aproape doi ani cât am fost împreună, ca el a fost pentru mine,începutul și sfârșitul. Nimic din ce a urmat după aceea nu a mai avut sens si tot ce am încercat sa construiesc s-a prăbușit ca un castel de nisip peste care trec valurile marii.

       Se spune ca Dumnezeu îți dăruiește o singura șansă în viata pentru a fi fericit. Daca nu știi sa o recunoști, dacă treci pe lângă ea, alegi drumuri cărora nu le mai vezi niciodată sfârșitul si rătăcești cautând disperat ceea ce-ai pierdut cândva.

     Pe C l-am cunoscut când încă mai eram o copila naiva. Până atunci, nu avusesem un prieten adevarat ci doar câteva flirturi nevinovate si neinteresante. Eram timida si mult prea sensibila, o romantica incurabila care trăia în lumea cărților și care visa la dragostea perfecta. O copila cu principii morale adânc înrădăcinate în suflet, parte pentru ca proveneam dintr-o familie cu frica de Dumnezeu, parte pentru ca din toate romanele citite am ales personajul pozitiv si l-am reconstruit ca sa ma reprezinte pe mine. Băieții nu-și doreau lângă ei o persoana visătoare, trista si tăcută, ci una cu care sa se poată distra, extrovertita și fără prea multe complexe. Nu aveau timp de discuții filozofice și nici nu erau dispuși sa cunoască profunzimea unui suflet chinuit de temeri si incertitudini. Eram conștientă de asta dar nu vroiam sa las pe nimeni sa simplifice lumea din mine si nici nu vroiam sa pretind ca sunt altcineva doar pentru a obține o privire sau un zâmbet în plus. Pe atunci ma mulțumeam doar cu visele și așteptam ca ele sa se împlinească. Si iată ca într-o zi, când speram mai putin, unul din ele a început sa prindă contur.

    Terminasem liceul si îmi făceam stagiul în Spitalul Județean dispusa sa învăț cit mai multe pentru ca îmi plăcea profesia pe care mi-o alesesem. Într-un salon era internat cu lombosciatica, un băiat brunet, slăbuț cu ochi de culoare nedefinita, care pleca seara si se întorcea dimineața, lucru ce ma intriga. Mai apoi am aflat ca mama lui lucra acolo si de aceea putea sa meargă noaptea acasă. Ceva m-a atras la el din prima clipa în care l-am văzut. Nici acum nu știu ce anume: poate tristețea din priviri, poate aerul misterios în care părea învăluit sau poate...pur și simplu a fost dragoste la prima vedere. Din când în când mai schimbam câteva cuvinte dar nu-mi făceam prea multe speranțe. Pe el îl vedeam destul de distant iar eu nu eram genul care sa facă primul pas,  din timiditate dar si din prea mult orgoliu. Apoi eram obișnuită sa fiu doar cea care privește de la distanta, sa analizez, sa-mi imaginez dar niciodată sa acționez. Insa  de data asta lucrurile au ieșit din șablonul lor normal pentru ca (numai știu cum si de ce), m-a invitat la majoratul sau iar eu am spus "da" bucuroasa ca totuși ma pot afla printre invitați. In noaptea aceea am vorbit mai mult, am ascultat muzica, poate am si dansat(?), am încercat sa ne cunoaștem. Spre dimineață am plecat fără a avea certitudinea ca îl voi revedea dar schimbând totuși numere de telefon.. Si  m-a sunat. Au urmat întâlniri la câte o cafea cu discuții contradictorii uneori, cu destăinuiri din partea  lui (abia își revenise putin după o mare decepție). 

    Asa a început povestea mea de dragoste atât de mult visata, unica si irepetabila. Au trecut prea multi  ani de atunci....Daca-mi mai amintesc? Poate nu toate amănuntele dar n-am uitat si nu voi uita niciodată cât de mult ne-am iubit, tot ce ne-am dăruit unul altuia, tot ce-am împărtășit. Cum as putea uita? La început nu-l cunoșteam decât ca pe un izvor al propriilor mele gânduri,pentru ca mai târziu sa înțeleg ca îl știam de o veșnicie, ca a fost în permanenta în sufletul meu,ca ma identificam cu el în fiecare clipa.Cu aceleași mâini îmbrățișam amândoi lumea,cu același râs ne bucuram de fericire,cu aceleași lacrimi striveam intre dinți nedumeririle și îndoielile.

         Ne obișnuisem sa gonim nopțile,de cite ori ne întâlneam,străduindu-ne sa construim o lume a noastră în care sa ne regăsim când avem nevoie unul de altul si apoi,de fiecare data sa trăim durerea unei alte despărțiri,sa ne întoarcem fiecare în realitate adormind iubirea o dată cu noi.Dar eu,îl luam în somnul meu spunându-i mereu:"mi-a fost asa de dor!".Diminețile îl chemam pentru mine,sa-mi fie alături în tot ceea ce făceam,sa-mi fie povață și sprijin,alint si mângâiere.Ziua,îl cautam pretutindeni.....În cântec, în poezie,în slova măruntă a cărților,în adierea vântului,în albul zăpezilor si îl găseam mereu așteptându-ma sa revin în bratele sale.Era gândul meu tainic,lumea mea lăuntrica,dragostea mea măreață, suflet din sufletul meu,lacrima din lacrima mea,zâmbet din zâmbetul meu.

         Cum as putea sa uit plimbările prin locuri neumblate încă, mâna-n mâna, gând în gând, "excursiile" în orașele din țară, toate tertipurile la care recurgeam ca sa putem fi cât mai mult împreună si toate planurile de viitor pe care ni le făceam? Visam sa fim studenți, eu la medicina si el la biologie, sa avem multi copii, sa ne completam si sa ne susținem unul pe altul, sa fim fericiți,sa ne construim universul nostru prin puterea gândurilor si înțelegerea nevoii de libertate a celuilalt, sa îmbătrânim împreună,sa mergem spre eternitate mâna-n mâna. Ne tachinam unul pe altul, ne certam doar pentru a ne împăca, ne despărțeam plângând,și ne regăseam cu același dor imens de parca ar fi trecut ani de când ne văzusem ultima data.

      Cum as putea uita cel mai frumos concediu din viata mea petrecut într-un camping pe malul marii? Ne plimbam ziua pe nisipul fierbinte și ne scăldam în valurile marii, ne pierdeam nopțile prin discoteci dansând iubirea într-un ritm amețitor,  ne bucuram de viata sub privirea surâzătoare a soarelui si a celor din jur. Îl mai am și acum în imagine alergând cu mine în spate pe plaja, în căutarea unui tomberon în care sa ma depoziteze si nu pot uita chipul sau uimit dintr-o dimineață însorită când întorcându-se din oraș cu o plasa de piersici (vroia sa-mi facă o surpriza) m-a găsit în fata cortului mâncând din una cu pofta căci altcineva, un străin trecuse mai înainte pe acolo si fără sa spună un cuvânt mi-a dăruit una. Felurile în care-mi vorbea, în care ma privea, în care ma atingea erau moduri distincte de a ma iubi. A fost o vacanta de vis și nimic nu va putea șterge aceasta amintire.

Apoi ne-am întors la realitatea de zi cu zi iar eu am reînceput interminabilele discuții cu familia mea care nu era de acord cu aceasta relație din diverse motive pe care nu mai are rost sa le enumăr acum. Ar fi trebuit sa înțeleagă dar din păcate nu știau ca ceea ce ne lega pe noi doi era mai mult decât o iubire trecătoare pe care o poți trai azi si uita mâine. Peste ani, cumnatul meu (căci locuiam la sora mea mai mare si la ei m-am referit când am spus "familie"), m-a întrebat dacă am vreun regret si i-am răspuns ca singurul mare regret pe care-l am este ca nu am rămas alături de prima dragoste. Apoi m-a întrebat de ce si i-am spus ca principalii vinovați au fost ei cu principiile lor si felul eronat de a vedea lucrurile. A zis ca nu-si mai amintește si asta m-a durut mai mult decât dacă ar fi susținut în continuare ca asa a fost bine și corect pentru ca "ceea ce nu-și mai amintea", a schimbat definitiv cursul vieții mele și cred ca în momentul acela, o clipa, l-am urât.

   Dar sa revenim la poveste....Dupa terminarea stagiului a trebuit sa merg acolo unde aveam repartiția, adică într-un spital aflat la vreo 3-4 km de casa părintească. Trebuie sa recunosc ca despărțirea aceea și distanta m-au influențat destul de mult. Au urmat întâlniri aproape dureroase la fiecare sfârșit de săptămâna, scrisori de dragoste( pe care le mai păstrez si acum) si lungi discuții la telefon. În tot acest timp, mama începuse si ea sa-mi spună zi de zi ceea ce-mi spuseseră ceilalți până atunci, ba mai mult începuse sa-mi caute pretendenți care pe mine nu ma interesau, de parca i-ar fi fost teama ca voi rămâne nemăritata.. Dar de la o vreme, am obosit sa mai lupt, sa-mi mai apar dragostea. El nu mai era permanent lângă mine sa ma incurajeze, sa ma ajute sa trec peste toate. Lasa și oarba ce-am fost....!!!! Poate dragostea mea nu a fost îndeajuns de puternica....

   Într-o noapte, când eram la servici schimbul trei, cineva a bătut la ușa cabinetului. Am deschis, si-n prag stătea C cu un pachet de prăjituri într-o mâna si parca, un aparat de ascultat muzica în cealaltă. L-am întrebat cu ce a ajuns până acolo la ora aia? Mi-a răspuns ca o parte din drum  cu o ocazie si apoi pe jos. Venise sa ma vadă si sa înțeleagă. Presimțea ca ceva se întâmpla ca nu mai era totul cum a fost si din păcate presimțirile lui s-au adeverit căci după o vreme eu am hotărât ca povestea noastră trebuie sa înceteze. O hotărâre (cea mai proasta de până atunci si de atunci încoace) pe care am vrut cu orice preț sa o duc la bun sfârșit. De ce?

Sunt greu de crezut si de înțeles motivele dar asa am gândit la momentul respectiv. Am încercat sa fac abstracție de sentimente si sa las doar rațiunea sa-și spună cuvântul. M-am gândit ca viitorul meu ar putea fi altfel si a fost...dar nu asa cum mi-l imaginasem eu...

     A plecat fără sa spună un cuvânt atunci, dar a revenit de multe ori prin telefon, cerându-mi sa ma mai gândesc, iar eu chiar dacă am plâns, chiar dacă am suferit, chiar dacă o parte din mine îmi spunea ca nu e bine ce fac, m-am înverșunat sa-mi demonstrez mie însumi ca pot sa duc la îndeplinire ceea ce mi-am propus indiferent cât m-ar costa pe moment. Nu știam ca plata se va prelungi pentru vecie. A fost ca și cum m-as fi supus la un test dur (o mare prostie si-n același timp o mare lașitate)

   Dupa un timp am mers  sa dau examen la o facultate privata. Încă mai vorbeam la telefon si printre altele i-am spus ce aveam de gând sa fac, iar el mi-a cerut amanunte (când si cum). În tren a apărut lângă mine din senin. Orașul era supraaglomerat asa ca n-am găsit camera la nici un hotel si-n final am închiriat una la un particular. În noaptea aceea am dormit unul lângă altul neavând curajul nici măcar de a ne spune prea multe. A doua zi m-am prezentat la examen si apoi m-am îndreptat spre gara, hotărâtă sa ma întorc acasă. M-a rugat cu disperare sa mai rămân dar n-am vrut. În gara, o aglomerație greu de imaginat (era perioada examenelor). Eu am rămas lângă tren iar el s-a dus sa cumpere bilete, de fapt sa încerce pentru ca erau niște cozi imense.

Apoi s-a întâmplat inexplicabilul: când locomotiva a dat semnalul de plecare, eu fără sa gândesc, fără sa știu de ce nici măcar astăzi, dintr-un impuls necontrolat, de parca ar fi fost ultimul tren spre casa, am urcat. Când am realizat ce făcusem, când l-am văzut rămas pe peronul aproape pustiu  privind uimit, am vrut sa cobor dar era prea târziu...nu mai puteam face un pas. Peste ani am visat ca m-am întors în timp la momentul acela iar în vis am reușit sa cobor si sa alerg în bratele lui însa imediat mi-am dat seama,ca din păcate asa ceva nu e posibil, ca nu-mi pot relua viata de acolo de unde am greșit si m-am trezit plângând, disperata si neputincioasa  conștientă ca totul e pierdut.

     Destin? Poate...Cine mai știe? Probabil asa trebuia sa se întâmple...

    A fost o dragoste pura si nevinovata, căci s-a consumat fără relații intime chiar dacă am dormit nopți întregi goi si strâns îmbrățișați, chiar dacă ne cunoșteam unul altuia si cea mai mica imperfecțiune a trupului, o dragoste  trăită  cu toată puterea si inocenta adolescentei.

    Daca l-am iubit? Poate nu i-am spus niciodată "te iubesc azi mai mult ca ieri si mai putin ca mâine", poate am considerat ca "te iubesc" era prea simplu si prea putin, dar l-am dorit ca bărbat, l-am respectat si admirat ca om, l-am înțeles ca o prietena... Oare asta n-o fi însemnând iubire?

     Apoi? Ce a urmat apoi? Un an de zile am plâns dorul ce părea ca e nemărginit si i-am scris scrisori de dragoste niciodată trimise, închise pe vecie intre coperțile caietului meu cu gânduri ascunse. Iata doua dintre ele:

  "Poate ne-am întâlnit cândva în copilărie....

Tu,ești băiatul cuminte,tăcut,atent la tot ce se întâmplă-n jur dorind sa afli sensul vieții,sa cauți si sa găsești răspunsuri.

Eu sunt fetita zburdalnica,mereu pusa pe șotii,inocenta,neatinsa încă de aripa tristeții. Cutreier pădurile,ma catar prin copaci,explorez locuri necunoscute,sunt într-o veșnică mișcare.

Tu stai cu mâinile sub cap si privești visător albastrul cerului,dai nume formelor ciudate ale norilor,vrei sa pătrunzi tainele universului....

Fiecare din noi e o jumătate a aceluiași întreg.....

Ne-am cunoscut si ne-am iubit în adolescenta....

Eu,romantica  și visătoare,iubesc cărțile,muzica,poezia pentru ca în ele ma regăsesc de nenumărate ori,cu ele-mi hrănesc mintea si sufletul,cu ele îmi trăiesc visele si fanteziile.Am lumea mea în care ma retrag când nu mai vreau sa vad realitatea.Doresc dragostea dar nu am suficient curaj sa ma apropii de ea...

Tu,la fel de romantic,cu aceleași vise închise în suflet, ma dorești pe mine cu aceeași intensitate cu care vrei sa trăiești. Si tu te retragi uneori într-o lume a ta si continui sa cauți răspunsuri la aceleași întrebări.

Fiecare din noi e o jumătate a aceluiași întreg...

As fi vrut sa ne regăsim la maturitate iar drumul de la adolescenta până acolo  sa-l parcurgem împreuna.

Fiecare din noi e o jumătate a aceluiași întreg....Ne-am cautat o viata,sau poate mai multe vieți,ne-am regăsit într-un târziu ...si apoi ne-am despărțit iar. Oare vom continua sa ne cautam la nesfârșit?"

  "As fi vrut sa fi fost cu tine când te-ai născut,sa te iubesc de la primul zâmbet,de la primul cuvânt. Primul pas pe care-l faci,sa-l faci spre mine,primul fior al iubirii pe care-l simți sa fie al meu,prima poezie de dragoste sa o citim împreună,primul dans sa-l dansam amândoi si prima noapte de dorință a ta,sa fie a mea...

As fi vrut sa pot merge prin toate locurile în care ai trăit tu,sa caut urma pașilor tai,sa descopăr câte o fărâma din tine în fiecare lucru pe care l-ai atins si sa te reconstruiesc apoi din frânturi de imagini,din fragmente de vise,din atâtea cuvinte spuse,din sentimente curate,din zi si din noapte,din magia clipelor trăite,din iubire si speranță....Deja regret timpul pierdut fără tine."

Nu ieșeam decât foarte rar din casa, doar uneori cu colegele, la o cafea. Încă nu învățasem cum sa trăiesc fără el si tot ce făceam, făceam mecanic cu nepăsarea celei care știe ca mâine nu-i va aduce nimic nou si ca a pierdut un tren care nu va mai trece niciodată prin aceeași gara. El a fost cel mai frumos dar pe care-l primisem până atunci de la viata si regret ca nu l-am putut păstra. Poate n-am știut cum, nu m-am străduit îndeajuns, sau poate a trebuit doar sa-l am, sa ma bucur de el un timp pentru ca apoi sa-l pierd si sa trăiesc dorindu-l....

Dupa aproape doi ani am îndrăznit sa merg într-o discoteca unde l-am cunoscut pe V. Ne întâlneam întâmplător (cel putin asa afirma), și încet, încet am ajuns sa avem o relație. Nu-l iubeam și nu cred ca ma iubea, dar într-o noapte, într-un moment de totala indiferenta pentru toate, dintr-un soi de plictiseala de a mai fi eu cea corecta, am renunțat la principiile de până atunci si am început lungul drum al temerilor si îndoielilor. C a mai venit încă o data dar era deja prea târziu sau  asa am crezut atunci... Cum sa-i fi spus " te-am dezamăgit, te-am înșelat, te-am rănit dar iartă-ma, primește-ma iar în viata ta și păstrează-ma acolo pentru totdeauna"? M-ar fi iertat? Ar mai fi fost totul la fel ca înainte? N-am avut curajul asta și l-am lăsat (pentru a cita oara?) sa plece. De atunci l-am mai văzut doar o singura data pe strada. Nu ne-am adresat nici un cuvânt. Am trecut doar unul pe lângă altul în tăcere.  Îmi amintesc, ca-n una dintre discuțiile noastre despre viitor, a spus ca, de ne vom desparți și ne vom reîntâlni peste ani nu va putea trece pe lângă mine ca pe lângă o străina. Si totuși asa s-a întâmplat...Asta a fost tot. Mai sper și acum ca poate într-o alta viata, ne vom regăsi și vom continua ceea ce-am început cândva.